La mine acasă - parchetul

Sunt la mine acasă și asta e bine. Lucrez de la mine de acasă, pentru că n-am atâtea zile de concediu nici cu alea neluate în ultimii 8 ani câte zile le trebuie Doreilor să lucreze la casa asta vastă a mea de 2 camere în bloc comunist. Mi-am cărat duminică, în zi sfântă în care nici iarba nu crește, 2 scaune, în vederea lucrului. Am zis că pe unul să stau și ălălalt să-l țin pe post de măsuță. Nu-i comod, dar măcar a) pot sa (încerc să) lucrez și b) nu durează mult, peste 2-3 ore (estimare by Dorel) e gata. 

La mine acasă e frig. Măcar am luat straie groase, că m-am gândit eu că n-o să meargă ceva. Pe hol, Dorel taie parchet. Cu flexul. Între flex și mine, o ușă. O ușă decupată, fără geam montat. Îmi imaginez că ușa are geam și îmi pun căștile pe urechi. Asta e, Dorel să strige mai tare daca se vrea băgat în seamă. Tot încerc să-mi adun gândurile ca să merit salariul din care plătesc rata pentru casa mea. Dorel intra prin ușa decupată fără geam (mă gândesc un moment că am putea s-o scoatem din balamale, că e amuzant cum deschidem și închidem o ușă decupată fără geam). Înșfacă un pachet de parchet (am uitat să vă spun că îmi relaxam picioarele pe grămada de parchet, până să vina Dorel să mi le ia de sub picioare). Și strigă fatidic: 

- Auzi mă, da' crezi ca ne ajunge ăsta?! 

Ridic o sprânceană, într-o conversație internă cu mine însemi, în care recapitulez cu viteza gândului cum am ajuns să cumpăr x metri pătrați de parchet. Am fost cu Dorel el însuși la mall-urile de amenajări interioare (Hornbach, Dedeman, Obi la vremea aceea, cu măsurătorile... el a calculat)! Mă ridic tacticos, îmi aranjez laptopul pe scaunul măsuță, îmi dau jos căștile și mă duc să mă uit. Calculăm din nou, la o pierdere de 10%, parchetul tre sa ajungă fix exact. Dorel dă din cap a neîncredere. Zice:

- Lăsați doamnă (mă rog, nu-s nevasta nimănui, dar de la o vreme și puștii de la scară mă sarumânușesc... realitatea trebuie acceptată, nici nu mai sunt și nici nu mai par așa tânără. Ar trebui sa fie un avantaj de imagine) - mergem și mai luăm un pachet dacă trebuie. 

Bine. Zic să mă iau dupa teoria unui suflet gingaș care azi-noapte dezbătea cu mine despre cum să ies dintr-o stare de disperare acută pe care numai cine trece prin ce trec eu o cunoaște - zic să mă iau după teorie și să las lucrurile să se miște singure. Mă duc în bucătărie (și iar mă întreb amuzată de ce închid ușa) și încerc să dau drumul la calorifer. Caloriferul e moștenit de la foștii proprietari. Dau de buton. Nu pare să facă nimic, dar, cu teoria în gând, zic las' că poate am dat în direcția greșită, mai învârt invers peste 10 minute, poate merge. Mă așez pe scaunul cu rol de scaun, îmi iau laptopul în brațe și mă apuc să răspund la e-mailuri. Dorel apare în cadrul decupat al ușii, ca într-un tablou pictură naivă:

- Doamnă... 

Gândul îmi zboară spre cămară, unde am o diversitate de sticle, mai mult sau mai putin goale. Fatalitate, am uitat, cămara e dincolo, în casa locuită. Cămara de aici conține doar 3 găleți, una mare de vopsea, una mijlocie de vopsea și una mică de vopsea. La o adică, atâta lume rezolvă cu aurolac! Hai să lăsăm glumele astea. Mă duc spre Dorel. El se uită galeș și zice:

- V-am zis să nu luați plinte d-astea, că trebuiau laminate, că n-am bormașină să le montez. Le montez mâine. 

Mi se face ceață în cap. Ăștia sunt nebuni, mâine nu se poate, trebuie să merg la serviciu. Le-am repetat de 50 de ori că eu lucrez, că n-aș avea de unde să le dau bani altfel. Îl întreb galeș înapoi la ce oră. El zice:

- Stați să vedem. 

Mă întorc teleghidată către calculatorul meu și îmi dau seama ca este un refugiu, este singurul loc unde nu mă poate urmări. Îmi verific agenda și îmi dau seama că există două posibilități: ori vine dimineața la 7 (ceea ce nu cred), ori vine seara după 7. Nu în intervalul de 12 ore dintre. Mă pregătesc emoțional să-i prezint variantele. Mă duc și întreb din nou, ingenuă: 

- Deci mâine la ce oră ați putea?

- Nu, că terminăm azi.

Eu, bucuroasă, dar total nelămurită: 

- Și plintele?

El, sigur pe sine: 

- Da, tot, ne dați banii mai din vreme pe toată lucrarea și mă duc să iau bormașină și terminăm azi. 

A, ok, terminăm pe banii mei. OK. Hai că poate totuși termină mai repede. Ora 2 vine, așa și ședința mea la care trebuie neapărat să particip și i-am și zis despre asta lui Dorel. Îl abordez înainte:

- Haideți să vă dau banii că dup-aia nu mai am cum.

El, confuz: 

- Da' ce, plecați?

Eu, zombie: 

- Nu, nu plec, rămân, dar n-o să mai pot vorbi. 

Îmi spune cât, îi dau banii, intru în ședință. Timp de 2 ore, comunicăm non-verbal. El vine cu placa de parchet în mână și bagă capul prin decupătura ușii și întreabă din ochi dacă se poate. În funcție de dacă vorbesc sau nu, deduce dacă se poate sau nu. Să se poată să taie parchet cu flexul, evident. Când flexul începe să toarcă, eu îmi pun mâinile la urechi. E eficient, prind câte un cuvânt pe ici pe colo, cap la cap pot să-mi dau seama vag despre ce e vorba. Oricum, când mai intră să mai ia ba un parchet ba o plintă, închide ușa decupată apropae cu evlavie, că doar vorbesc într-o limbă pe care n-o înțelege. Brusc, vin ambii și gesticulează în rama tabloului. Îmi cer scuze interlocutorilor și îmi scot o cască din ureche. 

- Ce s-a întâmplat?

- Nu ajunge parchetul. Știați?

Nu știam, domne. De unde să știu. Voi l-ați calculat la măsurile din plan, plus 10% pierderi. Ori măsurile nu-s bune, ori pierderile sunt mai mari. Las' că se duce Dorel să mai ia parchet. Dar oricum trebuia să se ducă pentru că trebuia să ia bormașină, că n-am fost în stare să iau plintă de care a zis el. Păi n-aveau domne la magazin decât d-asta, de unde să știu eu dacă e laminată sau nu? Și dacă oricum n-aveau de alta, care e faza? Mă face să mă simt vinovată pentru tot, pentru că parchetul e în cantitate greșită (nu știm de ce, că la calcul iese), că plintele nu-s de care voia el (dar mie îmi plac, sunt în culoarea arțarului și merg frumos cu noul meu pe jos, dar Dorel prefera să fie mai cum or fi, dar măcar să fi fost laminate - deh), că vine flambat peste trecerile la nivel (eu le-am zis ca să facem cu OSB-uri, sau cu șapă, ei nimic că e scump, eu ok, că doar erau banii mei). În sfârșit, e clar că un Dorel se duce la cumpărături. Ălălalt se bosumflă cu totul, că ce, doar el nu ramâne să muncească!? Și își aprinde o țigară în dispreț față de ăstălalt, care în replică își aprinde și el o țigară și pleacă, strigând:

- Bă, să faci curat. 

Mă retrag în bucătărie, sper să fie liniște 10 minute. Fatalitate! 

- Doamnă, aveți terminații?

Am, păcatele mele, sunt în pungă. 

- Doamnă, trebuie tăiate ușile!

Inspir adânc și mă întorc instinctiv către fereastră. Privirea, în drumul ei de ridicare dinspre podea către geam, în căutarea unui ajutor divin sau ceva, se împiedică și rămâne împotmolită într-o bălticică formată sub calorifer...

To be continued

Balsam de rufe de casa

Am o pasiune pentru alchimie și concocții și pentru lucruri care arată îngrijit. Așadar, având în vedere că balsamul de rufe din comerț mi-a uns toată cuva mașinii de spălat până la punctul la care mi-am petrecut 2 ore frecând pelicula de cauciuc cu periuța de dinți, am decis că trebuie să existe o soluție mai bună pentru a împufoși rufele. Am cercetat problema vreo 2 zile, timp în care am aflat că balsamul de rufe este foarte toxic și am gasit o listă extinsă a chimicalelor pe care le conține. Din fericire, am gasit și o rețetă pentru înlocuitor, pe care l-am fabricat într-un borcan curat. Am pus 500 ml de apa rece de la robinet, 250 ml de oțet de vin alb (neaparat alb, daca folosiți altfel de oțet se vor păta hainele) și am turnat din licoarea asta în sertarul pentru balsam. Rufele au ieșit mirosind a curat, cu un iz ușor de parfum de la detergent (Perwol pentru lână). Nu e pic de miros de oțet in ele,  la calcat s-au comportat foarte bine iar culorile arată excelent.
În concluzie, dacă aveți gânduri în privința reducerii volumului de chimicale pe care le folosiți, vă recomand amestecul meu. Se pot adăuga câteva picături de ulei esențial pentru a da rufelor parfum (mie îmi place mirosul de portocale, dar exista zeci de variante pentru toate gusturile).

Voi reveni cu update-uri, pentru ca am înțeles că balsamul de rufe poate fi cauza unor eczeme care altfel nu au cauze cunoscute. Eu am probleme cu pielea de la 17 ani. Sper că dacă am scos și chimicala asta din meniul de zi cu zi (eu puneam balsam de rufe la absolut toate rufele), să văd ceva îmbunatățiri.

Despre probleme curente

Am publicat cateva dintre ororile petrecute in Romania ultimelor zile, reeditari ale unor orori la fel de mari din istoria recenta, dar care probabil nu au avut impact similar in constiinta colectiva pentru ca nu s-a nimerit sa coincida brutal. Mi se pare ca las sa moara in fiecare zi cate o bucatica din sufletul meu. Desi simt asta, prefer sa ignor, daca nu mi-o fi chiar rusine ca imi pasa. Ca asa pare cand ma uit in jur si vreau sa fiu si eu tot in medie, ca e “on the safe side” si apoi, e bine sa ramai in zona de confort. De data asta vor plati cainii. E convenabil, la indemana, usor. Mai pui ca se mai aduna si niste voturi, ca tot is cetatenii asmutiti acum impotriva cainilor si voturile-s voturi, inclusiv alea capitalizate la o inmormantare. Fie si a unui copil de 4 ani. La noi e mai special, ca n-am inteles nici acum de ce un violator in serie cu cateva tentative de omor in registru era in libertate, in aeroportul Otopeni, liber la agatat femei cazute din luna si a fost OK asa pana a macelarit japoneza. Probabil ca asa a fost sa fie interventia divina ca sa vina poporul japonez sa ne rezolve problema transferurilor de la aeroport. Pacat ca n-au venit sa ne rezolve si problema cainilor, ca un ghiont primisera atunci cand tot un cetatean al lor si-a gasit sfarsitul in jungla ce a cuprins ruinele fostului Mic Paris. Acum , cu furia populara aprinsa si vinovatii gasiti, cainii vor fi otraviti, impuscati, omorati prin metodele de Ev Mediu atat de dragi pe meleagurile acestea, ca lumea-I adaptabila si se descurca si cu ce are la indemana. Cainii is caini, criminalii is oameni. Important este ca noi sa ne protejam in continuare constiinta, sa fugim de decizii, de implicare, de responsabilitate, de pus stampilele la alegeri, de spus o parere, de amestecat in viata cetatii. Crima va devein parte din noi, ca si parcagii din centru, primarii, muntii de gunoaie , guvernul, tramvaiele si troleibuzele infecte , parlamentul, vanzatorii de branza de pe asfalt si peste din portbagaj, manelele la botezuri, Mercedesuri si Lamborgini (asa zicea un posesor), saracia lucie, participatul de serviciu la slujbele pentru morti de duminica si bataia subsecventa pe pachete de pomana, stivuite in papornita. Pentru ca daca nu poti sa te faci auzit cand strigi cat de tare te tin plamanii, sau latri la luna, dupa caz, asimilezi ceea ce nu poti sa schimbi singur.
E OK cu cianura, ea o sa ingroape definitiv constiintele si amintirea a orice a fost bun si frumos iar eu, noi o sa fim schelete ambulante in craterul ce va fi fost odata Romania.

Leechers' Philosophy

I’m starting a post about something that I’ve been noticing for a long time now, which I ignored due to specific sorceress careless attitude and which ended up in a series of questions which can’t be ignored anymore: the leechers! Who are the leechers, what is the leechers’ philosophy, what do they think and feel, what do they want from life, which are the latest trends in leeching?
First, I may say that the leecher is a wide spread specie, both in-game and in life. In both, really easy to recognize, they do anything else but what would be supposed to do. I will never understand why does anyone pay a subscription if not to play, but this is a different chapter. So, the in-game leecher will stand at the gate of the warcamp (stand because unfortunately there is no command to /sit, but if there would be one, lots of the toons there would /sit and proly even /sleep). You know for sure it’s a leecher when you die ten times and choose to go back to warcamp and you find it there, in the same place and you feel the need to /slap it. I noticed the behavior in keep too, but I’m not 100% sure, so no labeling for the keep dwellers atm.
IRL, you can easily recognize the leecher by the general occupation in complaining about stuff, and a sudden show-off in a huge smile when the boss comes in and a parade of stupid long talking that amazes the general public, but again, highly depends on the nature of work and social environment. Usually, the leecher shows up when it comes to getting prizes and credits and vanishes when it comes to do some work. Just saying. Of course it leaves a bitter taste when at the end of the game, everybody wins. To quote a companion “gg leechers on the right side, enjoy your leechers’ bags”. Here we come across some outstanding trends, like leeching PvE XP and loot, in TOVL for ex., where a bunch of people does something and another bunch does nothing! And they have their (un)fair share loot! Fine, if you’re really introverted, you can live even with this, God bless ignore option. But it comes  a time when you really get mad. And this is when the bunch of leechers would do a difference, because you need numbers and masses!  In-game, you can’t take a keep, because the other realm will outnumber you, by the number of people REALLY playing. And ROFL when the others have AAO while you don’t even see your warband on the map, ‘cause the warband is on the outer gate of the warcamp. And you spend hours trying to make them PLAY because FFS you’re there to PLAY and you’re speaking to the walls. And you give up. And then you ask yourself how can you do something IRL, like simply get a higher salary or make a vacation with some friends when you can’t make people fight together for a common cause IN A GAME? Not to speak about up-aspirational goals like changing the government, changing the president, push for better laws or for a more rightful society. Let’s say we’re not that interested in public common-wealth.
Don’t get me wrong, I am the newbiest sorc ever and I’ll remain the newbiest sorc ever. And probably I’m not doing much better than average newbie in real life as well. But I’m struggling to do my newbiest best possible and I’ll always do that. And I would love that more people would wake up from their apathy, in game and outside it.
Yours truly, Maliae, Sorceress of Anger