La mine acasă - parchetul

Sunt la mine acasă și asta e bine. Lucrez de la mine de acasă, pentru că n-am atâtea zile de concediu nici cu alea neluate în ultimii 8 ani câte zile le trebuie Doreilor să lucreze la casa asta vastă a mea de 2 camere în bloc comunist. Mi-am cărat duminică, în zi sfântă în care nici iarba nu crește, 2 scaune, în vederea lucrului. Am zis că pe unul să stau și ălălalt să-l țin pe post de măsuță. Nu-i comod, dar măcar a) pot sa (încerc să) lucrez și b) nu durează mult, peste 2-3 ore (estimare by Dorel) e gata. 

La mine acasă e frig. Măcar am luat straie groase, că m-am gândit eu că n-o să meargă ceva. Pe hol, Dorel taie parchet. Cu flexul. Între flex și mine, o ușă. O ușă decupată, fără geam montat. Îmi imaginez că ușa are geam și îmi pun căștile pe urechi. Asta e, Dorel să strige mai tare daca se vrea băgat în seamă. Tot încerc să-mi adun gândurile ca să merit salariul din care plătesc rata pentru casa mea. Dorel intra prin ușa decupată fără geam (mă gândesc un moment că am putea s-o scoatem din balamale, că e amuzant cum deschidem și închidem o ușă decupată fără geam). Înșfacă un pachet de parchet (am uitat să vă spun că îmi relaxam picioarele pe grămada de parchet, până să vina Dorel să mi le ia de sub picioare). Și strigă fatidic: 

- Auzi mă, da' crezi ca ne ajunge ăsta?! 

Ridic o sprânceană, într-o conversație internă cu mine însemi, în care recapitulez cu viteza gândului cum am ajuns să cumpăr x metri pătrați de parchet. Am fost cu Dorel el însuși la mall-urile de amenajări interioare (Hornbach, Dedeman, Obi la vremea aceea, cu măsurătorile... el a calculat)! Mă ridic tacticos, îmi aranjez laptopul pe scaunul măsuță, îmi dau jos căștile și mă duc să mă uit. Calculăm din nou, la o pierdere de 10%, parchetul tre sa ajungă fix exact. Dorel dă din cap a neîncredere. Zice:

- Lăsați doamnă (mă rog, nu-s nevasta nimănui, dar de la o vreme și puștii de la scară mă sarumânușesc... realitatea trebuie acceptată, nici nu mai sunt și nici nu mai par așa tânără. Ar trebui sa fie un avantaj de imagine) - mergem și mai luăm un pachet dacă trebuie. 

Bine. Zic să mă iau dupa teoria unui suflet gingaș care azi-noapte dezbătea cu mine despre cum să ies dintr-o stare de disperare acută pe care numai cine trece prin ce trec eu o cunoaște - zic să mă iau după teorie și să las lucrurile să se miște singure. Mă duc în bucătărie (și iar mă întreb amuzată de ce închid ușa) și încerc să dau drumul la calorifer. Caloriferul e moștenit de la foștii proprietari. Dau de buton. Nu pare să facă nimic, dar, cu teoria în gând, zic las' că poate am dat în direcția greșită, mai învârt invers peste 10 minute, poate merge. Mă așez pe scaunul cu rol de scaun, îmi iau laptopul în brațe și mă apuc să răspund la e-mailuri. Dorel apare în cadrul decupat al ușii, ca într-un tablou pictură naivă:

- Doamnă... 

Gândul îmi zboară spre cămară, unde am o diversitate de sticle, mai mult sau mai putin goale. Fatalitate, am uitat, cămara e dincolo, în casa locuită. Cămara de aici conține doar 3 găleți, una mare de vopsea, una mijlocie de vopsea și una mică de vopsea. La o adică, atâta lume rezolvă cu aurolac! Hai să lăsăm glumele astea. Mă duc spre Dorel. El se uită galeș și zice:

- V-am zis să nu luați plinte d-astea, că trebuiau laminate, că n-am bormașină să le montez. Le montez mâine. 

Mi se face ceață în cap. Ăștia sunt nebuni, mâine nu se poate, trebuie să merg la serviciu. Le-am repetat de 50 de ori că eu lucrez, că n-aș avea de unde să le dau bani altfel. Îl întreb galeș înapoi la ce oră. El zice:

- Stați să vedem. 

Mă întorc teleghidată către calculatorul meu și îmi dau seama ca este un refugiu, este singurul loc unde nu mă poate urmări. Îmi verific agenda și îmi dau seama că există două posibilități: ori vine dimineața la 7 (ceea ce nu cred), ori vine seara după 7. Nu în intervalul de 12 ore dintre. Mă pregătesc emoțional să-i prezint variantele. Mă duc și întreb din nou, ingenuă: 

- Deci mâine la ce oră ați putea?

- Nu, că terminăm azi.

Eu, bucuroasă, dar total nelămurită: 

- Și plintele?

El, sigur pe sine: 

- Da, tot, ne dați banii mai din vreme pe toată lucrarea și mă duc să iau bormașină și terminăm azi. 

A, ok, terminăm pe banii mei. OK. Hai că poate totuși termină mai repede. Ora 2 vine, așa și ședința mea la care trebuie neapărat să particip și i-am și zis despre asta lui Dorel. Îl abordez înainte:

- Haideți să vă dau banii că dup-aia nu mai am cum.

El, confuz: 

- Da' ce, plecați?

Eu, zombie: 

- Nu, nu plec, rămân, dar n-o să mai pot vorbi. 

Îmi spune cât, îi dau banii, intru în ședință. Timp de 2 ore, comunicăm non-verbal. El vine cu placa de parchet în mână și bagă capul prin decupătura ușii și întreabă din ochi dacă se poate. În funcție de dacă vorbesc sau nu, deduce dacă se poate sau nu. Să se poată să taie parchet cu flexul, evident. Când flexul începe să toarcă, eu îmi pun mâinile la urechi. E eficient, prind câte un cuvânt pe ici pe colo, cap la cap pot să-mi dau seama vag despre ce e vorba. Oricum, când mai intră să mai ia ba un parchet ba o plintă, închide ușa decupată apropae cu evlavie, că doar vorbesc într-o limbă pe care n-o înțelege. Brusc, vin ambii și gesticulează în rama tabloului. Îmi cer scuze interlocutorilor și îmi scot o cască din ureche. 

- Ce s-a întâmplat?

- Nu ajunge parchetul. Știați?

Nu știam, domne. De unde să știu. Voi l-ați calculat la măsurile din plan, plus 10% pierderi. Ori măsurile nu-s bune, ori pierderile sunt mai mari. Las' că se duce Dorel să mai ia parchet. Dar oricum trebuia să se ducă pentru că trebuia să ia bormașină, că n-am fost în stare să iau plintă de care a zis el. Păi n-aveau domne la magazin decât d-asta, de unde să știu eu dacă e laminată sau nu? Și dacă oricum n-aveau de alta, care e faza? Mă face să mă simt vinovată pentru tot, pentru că parchetul e în cantitate greșită (nu știm de ce, că la calcul iese), că plintele nu-s de care voia el (dar mie îmi plac, sunt în culoarea arțarului și merg frumos cu noul meu pe jos, dar Dorel prefera să fie mai cum or fi, dar măcar să fi fost laminate - deh), că vine flambat peste trecerile la nivel (eu le-am zis ca să facem cu OSB-uri, sau cu șapă, ei nimic că e scump, eu ok, că doar erau banii mei). În sfârșit, e clar că un Dorel se duce la cumpărături. Ălălalt se bosumflă cu totul, că ce, doar el nu ramâne să muncească!? Și își aprinde o țigară în dispreț față de ăstălalt, care în replică își aprinde și el o țigară și pleacă, strigând:

- Bă, să faci curat. 

Mă retrag în bucătărie, sper să fie liniște 10 minute. Fatalitate! 

- Doamnă, aveți terminații?

Am, păcatele mele, sunt în pungă. 

- Doamnă, trebuie tăiate ușile!

Inspir adânc și mă întorc instinctiv către fereastră. Privirea, în drumul ei de ridicare dinspre podea către geam, în căutarea unui ajutor divin sau ceva, se împiedică și rămâne împotmolită într-o bălticică formată sub calorifer...

To be continued